Certitudine si credinţă

Un dezacord între religie şi ştiinţă ?! Aşteptăm rezultatele?!… Ştiinţa şi religia nu sunt nici opuse, nici în dezacord.  Dezacordul este doar în om. El reprezintă, de fapt, lupta între plăcere şi durerea cruntă, suferinţa şi plânsetele rezultate din renunţarea la placere. Nimic altceva nu condiţionează credinţa.

   Savantului îi place să descopere certitudini, pentru ca, prin imaginea vieţii viitoare “nealterate”, neschimbate din tragicul normalităţii de laborator, ori mai rău, de bibliotecă ştiinţifică, să trăiască la infinit extazul propriei descoperiri. Faptul că acesta descoperă sau creează microprocesorul, de exemplu, (capabil de performanţe, doar imaginabil nelimitate) îi alimentează impresia că Dumnezeu este înfrânt, iar patima (care poate fi şi patimă a muncii) sau viaţa de până atunci, existente în propria mentalitate - normale. Omul descoperitor, omul atras de ştiinţă, în general, este cel ce reuşeşte, sub privirile celorlalţi (întrucât există şi o mediatizare corespunzătoare), să-l transforme pe cel creat în creator. “Frumuseţea” acestei demonstraţii rezidă în urmările dezvoltate de spectatori. Într-un final, poate spre sfârşitul unei vieţi de căutări, sau pur şi simplu obişnuit-umane, chiar dacă descoperitorului i se descoperă şi lipsa puterilor fără ajutorul Dumnezeiesc, spectatorul rămâne neschimbat. Cercetătorul îmbătrâneşte sau, mai corect, evoluează, se înţelepţeşte şi îşi poate recunoaşte treptat micimea, pe când consumatorul - acel “avid” de cunoaştere scrisă, dar de cele mai multe ori neasimilată - se alege doar cu satisfacerea propriilor convingeri dictate de comoditatea vieţii fără obligaţii morale.

    Din articolele tratate printr-o combinaţie în mare parte nefericită între “mistic” şi “ştiinţific”, nu pare să rezulte decât strecurarea unor greşeli care să menţină convingerile de ambele părţi (de multe ori fixiste, fără vreun merit al propriei credinţe), erori cauzate probabil de înclinaţia mai mult spre ştiinţă decât spre religie şi vice-versa. Predominanţa influenţează, cumva, judecata.

     Cea mai mare greşeală este perceperea situaţiei prin prisma faptului că ştiinţa ar ţine de certitudine, iar religia doar de credinţă. Care să fie oare motivul prin care un tratat, o carte sau orice altă lucrare scrisă de un fizician, matematician ori om de ştiinţă în general, să fie luată mai în serios decât cea a unui Sfânt sau chiar a Lui Dumnezeu? Dacă ne referim la Sfinţi (existând ca dovadă a certitudinii, în mod vizibil), atunci este foarte simplu să-i privim ca pe descoperitori ai adevărurilor religioase (şi aici mă refer doar la Ortodoxie, prin garanţia continuităţii apostolice) aşa încât nivelul de încredere nu ar trebui să difere de cel al cercetătorilor ştiinţifici decât în sens pozitiv. Ori situatia nu stă nici pe departe astfel. Ceva împinge neîncrederea în sensul ştirbirii valorii de certitudine; acest ceva, doar religia îl poate interpreta corect. Forţele răului, legate de patima din lume, au o acţiune prin care raţionalul poate deveni iraţional şi invers, astfel certitudinea devenind discutabilă. Negând existenţa acestor forţe, nu putem explica vehemenţa şi complacerea în ideea care susţine că omul este doar creator şi nu creat.

    Religia îşi afirmă certitudinea (ca rezultat al descoperirilor celor ce prin har li s-a putut revela aceasta), iar de celealtă parte, ştiinţa îşi afişează certitudinile (ca rezultat al cercetătorilor din domeniu). Dacă religia acceptă părţile demonstrate, prin bunavoinţa Lui Dumnezeu, oamenilor (precum formarea norilor, rotirea planetor, natura curentului electric etc), ştiinţa nu va accepta nici cel mai mic “principiu” sau cea mai mică “teoremă” religioasă, decât, eventual, ca pe o formă a unei valori morale de tip social. Cert este că doar prin acceptarea uneia de către cealaltă (vezi aici şi varianta inchiziţiei, deşi se explică religios prin  greşeala schismei), se poate ajunge la un folos evident. 

Credinţa se transformă în certitudine prin cercetare în ambele cazuri.

   Nu are sens să critici ştiinţa fără să o cercetezi, fiind de un real folos, aşa cum, dealtfel, nu are sens să critici religia fără să o cercetezi. Niciun mare cercetător nu a făcut acest lucru, de nicio parte. Trebuie acceptate cercetarea şi studiul venite dinspre cealaltă parte,  spre sporirea nivelului de încredere în ştiinţă (a credinciosului) şi creşterea credinţei oamenilor de ştiinţă (corupţi de ispita cercetării unilaterale). De fapt, este un schimb de experienţă, pentru a ajunge la tipul oarecum edenic (protopărinţii noştri le aveau deopotrivă). Putem organiza simpozioane unul după altul, utilizând fondurile din străinătate sau nu, altfel nejustificate, dar, dacă va trebui să găsim calea cea bună, atunci în mod sigur trebuie să formăm preoţii - studiind în seminarii şi facultăţi ştiinţele “exacte” şi, în egală măsură, trebuie ca cercetătorii din domeniul ştiinţei să-şi dorească duhovnic şi să accepte cercetarea în mod raţional şi logic, până la capăt, prin credinţa în descoperirea celorlalţi. În prezent, nici unii nici ceilalti nu au studii, dar cercetează şi, ce e mai rău, îşi dau cu părerea vis-à-vis de “activitatea şi domeniul” celuilalt.

    Un părinte spunea: ca preot, nu poţi susţine că tu cunoşti lumea de dincolo (nevăzută), fără să o cunoşti pe cea de aici (văzută)! Acesta este raspunsul cel mai sănătos. Dar mai tare, în lumea de astăzi, cu un impact mare media:  

     - cercetătorul ştiinţific are dreptul şi posibilitatea (cu metode de "promovare" a credibilităţii) să-şi expună rezultatele cercetării şi să formuleze teoreme şi principii.  
     - "cercetătorului" spiritual, care descoperă la fel de bine că Dumnezeu este absolut la fel de real şi de cert, nu i se oferă această posibilitate, de regulă fiind catalogat drept om rătăcit, rupt de realitate.  Dar, realitatea este totul la un loc.

   ''Il tomba dans une méditation profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle''.  "Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Când a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr (care, căzând din pom, se pare că l-a inspirat – n.a.), sau scrie undeva în natură ''legea gravitaţiei''? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat." (Petre Tutea).